Revista „Dor de Dor“ împlineşte o vârstă
mai 7, 2007Revista Dor de Dor împlineşte o vârstă, vârsta la care pruncul începe să meargă singur prin Copilăria lui…Pentru faptul că ea există se cuvine acum să îţi mulţumim ţie, Marin Toma, cel ce i-ai stat zi şi noapte la căpătâi, de la cel dintâi gângurit al său…Câte ceasuri albe, câte ceasuri negre, numai Dumnezeu ştie!…Oricum, toate oboselile se duc- singur cuvântul rămâne! Dorul de Dor din Dorul tău Mărunt a trecut de mult fruntariile Clipei!
LA MULTI ANI!>>>>>NICOLAE NICOARĂ-HORIA>>>>>
La apariţia revistei „Dor de Dor“, a cărei redacţie se află într-o localitate rurală din bărăganul câmpiilor mănoase la subţioara căruia Dunărea visează marea, mi-am zis: – lată, Dumnezeule, mai există o speranţă că vâna viguroasă a ţăranului român nu dispare!Cu fiecare apariţie nouă, revista a devenit un „fluviu ce vizează oceanul“, adunând în paginile ei scriitori din toate colţurile ţării, care, în lucrările lor, păstrează spiritul tradiţionalist al românului.Şi mai mare mi-a fost bucuria când am văzut că ctitorul si sufletul acestei publicaţii este Marin Toma, scriitor de mare sensibilitate, iar ca bucuria să fie şi mai mare, am constatat că revista „Dor de Dor“ apare în localitatea rurală, denumită atât de inefabil „Dor Mărunt“, cuvânt compozit ce ridică sentimentul românesc la rang de religie.La aproximativ un an de la apariţia revistei, la propunerea mea, inimosul „cioplitor în verb“, adică Marin Toma a acceptat să organizăm concursul de poezie şi pictură „Dor de Dor“ – prima ediţie. În urma acestui concurs şi a materialelor strânse pe o perioadă de timp, şi printr-o selecţie riguroasă, a luat naştere această „Antologie“.În condiţiile integrării ţării noastre în Uniunea Europeană, unele tradiţii ce se mai păstrează în mediul sătesc vor dispare sau se vor estompa. Datorită acestui fapt, meritul revistei „Dor de Dor“ şi al acestei „Antologii“ este mai mare, deoarece încearcă să reverbereze, peste timp, sentimentul românesc, să se constituie într-un „ceasornic al deşteptării noastre“, cum ar spune criticul literar prof. dr. Marian Barbu.