Nicolae Dragoş: Triumful luminii cuvintelor…
Născută dintr-o nobilă aspiraţie, din dorul pentu frumos, la iniţiativa unui împătimit al slujirii cuvântului tipărit, domnul Marin TOMA, una din nu prea multele publicaţii de cultură care apare în mediul rural, revista „DOR de DOR“, din localitatea cu nume atât de frumos şi românesc, comuna DOR MĂRUNT, a străbătut deja o bună „postaţă de timp“, ajungând la o vîrstă care-pentru o revistă-merită răgazul unor priviri spre trecutul ei. Pentru a întrezări, prin rezultatul retrospecţiei, eventualele certitudini ale perspectivei. Şi nu se vor putea refuza acestui popas bilanţiar câteva îmbucurătoare constatări. Între ele, lărgirea continuă a cercului de colaboratori, ale căror creaţii în versuri şi proză, de critică şi eseistică, evocări şi reportaje, lucrări de artă plastică, izbutesc să contureze, după locurile din care sunt trimise, o posibilă – fireşte, incompletă -hartă spirituală a României, născută din din aspraţia de a cuprinde toate zările ei. Şi, mai mult, din năzuinţa de a-i cuprinde în pagina tipărită şi pe creatorii români de dincolo de fruntariile ţării, pe toţi cei care păstrează nestinsă flacăra preţuirii pentru CUVINTELE LIMBII ROMÂNE. Văd în această generoasă găzduire tipografică semnele unei solidarităţi scriitoriceşti, prin idealuri şi aspiraţii, de bun augur.
„Dintre sutele de catarge/ care lasă malurile“ spre a acosta în portul cu nume ademenitor, trimiţând prin îngemănarea cuvintelor spre un drum fără oprelişti şi sfârşit-am numit poertul „DOR de DOR“ –, se vor alege, prin vreme, catargele de rezistenţă, născute din vocaţia pentru altitudini creatoare. Selecţia se va produce în timp şi va fi, desigur, drastică, deşi e neîndoios că „o primă cernere“ se realizează din momentul în care se aleg, după gustul şi discernământul redacţional, producţiile ce iau calea tiparului. Neîndoios că, odată cu înmulţirea ofertelor, vor spori şi exigenţele celor ce au menirea de a hotări asupra calităţii acestor oferte, detectând, cu tot mai ferme intuiţii critice, semnele talentelor puternice, cu reală şansă a devenirilor într durată. Drum lung, drum cu meandre şi capcane, pe care riscurile unui „NU“ pripit, ca şi cele ale unui „DA“ rostit fără acoperire valorică nu sunt tocmai uşor de ocolit. Dar trebuie încercat. Este de separat şi cred că – stăpâniţi de dorul pentru frumos şi durabil, marcând o graniţă mai fermă între rodul talentului şi al valorii şi rândul veleitarismului diletant- pasionaţii şi dăruiţii arhitecţi de la „DOR de DOR“ vor izbuti din ce în ce mai bine. Paginile de până acum sunt argumente generoase pentru triumful luminii cuvintelor.
NICOLAE DRAGOŞ
20 aprilie 2007
La apariţia revistei „Dor de Dor“, a cărei redacţie se află într-o localitate rurală din bărăganul câmpiilor mănoase la subţioara căruia Dunărea visează marea, mi-am zis: – lată, Dumnezeule, mai există o speranţă că vâna viguroasă a ţăranului român nu dispare!Cu fiecare apariţie nouă, revista a devenit un „fluviu ce vizează oceanul“, adunând în paginile ei scriitori din toate colţurile ţării, care, în lucrările lor, păstrează spiritul tradiţionalist al românului.Şi mai mare mi-a fost bucuria când am văzut că ctitorul si sufletul acestei publicaţii este Marin Toma, scriitor de mare sensibilitate, iar ca bucuria să fie şi mai mare, am constatat că revista „Dor de Dor“ apare în localitatea rurală, denumită atât de inefabil „Dor Mărunt“, cuvânt compozit ce ridică sentimentul românesc la rang de religie.La aproximativ un an de la apariţia revistei, la propunerea mea, inimosul „cioplitor în verb“, adică Marin Toma a acceptat să organizăm concursul de poezie şi pictură „Dor de Dor“ – prima ediţie. În urma acestui concurs şi a materialelor strânse pe o perioadă de timp, şi printr-o selecţie riguroasă, a luat naştere această „Antologie“.În condiţiile integrării ţării noastre în Uniunea Europeană, unele tradiţii ce se mai păstrează în mediul sătesc vor dispare sau se vor estompa. Datorită acestui fapt, meritul revistei „Dor de Dor“ şi al acestei „Antologii“ este mai mare, deoarece încearcă să reverbereze, peste timp, sentimentul românesc, să se constituie într-un „ceasornic al deşteptării noastre“, cum ar spune criticul literar prof. dr. Marian Barbu.