Nicolae Rotaru: Cuvânt de dor aniversar
De multicel, în tinereţea mea cu epoleţi, cântam vestitul dor din opera Aida de Verdi: „Dor de ţară te-avântă departe“. Mai de mult, în pruncia mea rurală cu mărăcini în tălpile desculţe alergând după capre pe coclaurile argeşene, ascultam doinirile alor mai: „Şi-ntr-o toamnă când crăpa coaja de pe nucă, / M-a cuprins deodată aşa, dor nebun de ducă!“
Mai apoi, pe timpul şcolilor am făcut cunoştinţă cu stihurile „Mai am un singur dor“, „Dorurile mele, frunze pe cărare“.
Această suferinţă sublimă produsă de boala fără leac a înstrăinării şi tăinuită în trei litere în care încape o veşnicie-ntreagă, ne bântuieşte pe fiecare. Ne e dor de părinţi când constatăm că, devenind la rându-ne părinţi, nu-i mai avem. Ne e dor de anii tineri când, devenind neputincioşi, ni-i amintim c-au fost. Ne e dor de-un drum lung sau de-o binemeritată odihnă, când stăm la sfat cu noi înşine. Undeva, cândva, cineva a avut o idee publicistică şi cultural-artistică, zămislind o revistă curajoasă şi originală, un suport pe hârtie a visurilor şi emoţiilor unor ostenitori întru cuvânt, cu sinceră simplitate şi nespusă profunzime, ca şi trudnicul ogorului de la care acela aşteaptă împlinirea visării de rod. Iar acea idee, a îndrăzneţului şi neobositului Marin Toma, a înmugurit (unde, altfel?) într-o aşezare de câmpie şi război al belşugului Dor Mărunt. Cum se putea intitula o publicaţie „de provincie“ pe ogoarele de hârtie ale căreia aveau să se tragă poloage de cerneală şi metaforă? Chiar Dor de Dor! Un botez fast şi inspirat, la care au subscris nume cu renume, nume cu speranţă, nume cu dorul de limba şi îmbucurările româneşti. S-au scurs, printre neputinţe şi prejudecăţi, ani şi ediţii. Dor de Dor s-a dovedit viabilă şi spornică întru mai binele spiritualităţii locale şi naţionale. Fapta de cultură a mentorului revistei şi a echipei sale de entuziaşti bine merită laudă şi respect, la ceasul de popas festiv şi aniversar, iar cititorii cochetului mensual urări de solidaritate întru cuvânt.
NICOLAE ROTARU
15.04.2007, Duminica Tomii
La apariţia revistei „Dor de Dor“, a cărei redacţie se află într-o localitate rurală din bărăganul câmpiilor mănoase la subţioara căruia Dunărea visează marea, mi-am zis: – lată, Dumnezeule, mai există o speranţă că vâna viguroasă a ţăranului român nu dispare!Cu fiecare apariţie nouă, revista a devenit un „fluviu ce vizează oceanul“, adunând în paginile ei scriitori din toate colţurile ţării, care, în lucrările lor, păstrează spiritul tradiţionalist al românului.Şi mai mare mi-a fost bucuria când am văzut că ctitorul si sufletul acestei publicaţii este Marin Toma, scriitor de mare sensibilitate, iar ca bucuria să fie şi mai mare, am constatat că revista „Dor de Dor“ apare în localitatea rurală, denumită atât de inefabil „Dor Mărunt“, cuvânt compozit ce ridică sentimentul românesc la rang de religie.La aproximativ un an de la apariţia revistei, la propunerea mea, inimosul „cioplitor în verb“, adică Marin Toma a acceptat să organizăm concursul de poezie şi pictură „Dor de Dor“ – prima ediţie. În urma acestui concurs şi a materialelor strânse pe o perioadă de timp, şi printr-o selecţie riguroasă, a luat naştere această „Antologie“.În condiţiile integrării ţării noastre în Uniunea Europeană, unele tradiţii ce se mai păstrează în mediul sătesc vor dispare sau se vor estompa. Datorită acestui fapt, meritul revistei „Dor de Dor“ şi al acestei „Antologii“ este mai mare, deoarece încearcă să reverbereze, peste timp, sentimentul românesc, să se constituie într-un „ceasornic al deşteptării noastre“, cum ar spune criticul literar prof. dr. Marian Barbu.