h1

Gabriel Făurescu: Aniversară

Se apropia Paştele. Undeva, în bisericuţa unui sătuc uitat în margine de Bărăgan, glasul uşor fârnâit al părintelui Mazilu rostea cu îndestulătoare evlavie cunoscutele versete despre alegerea celor dintâi ucenici ai lui Iisus. Şi aşa după cum îngăimase popa – „Din sfânta Evanghelie de la Ioan, cetire!“, – m-am hotărât să urmez hodorogita sfătuire a cântăreţului deşirat acolo cam de-un stânjen, pe deasupra celei strane ponosite – „Să luăm aminte!“... Astfel aflat-am despre întâlnirea a doi dintre virtualii discipoli ai nazarineanului. Când Filip îi zisese lui Natanael că l-a găsit pe “…Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret“, acesta i-ar fi răspuns: „Din Nazaret poate ieşi ceva bun?“ Şi atunci Filip îl îmbiase: „Vino şi vezi!”

Curând, în miez de vară, se împlinesc doi ani de când această imagine mă urmăreşte cu obstinaţie. Mai precis, de când un bun amic – stihuitorul Alexandru Priboieni – abia-abia reuşea să mă îmbie a chiti o privire către leagănul comunal de la Dor-Mărunt – chipurile la fel de vestit ca suratele-i de-o seamă de prin zonă, Belciugatele ori Lehliu-Gară – unde nou-născuta foaie literară „pentru toate genurile şi vârstele“ gângurea a ieşire în lume! Şi – trebuie să mărturisesc – acelaşi gând care-l frământase odinioară pe bănuielnicul Natanael îmi dădea târcoale a neîncredere: Oare, putea ieşi ceva bun din Dor Mărunt? Răspunsul aveam să-l aflu de unul singur, tot în urma unui îndemn semănător celui purces din rostirea lui Filip: citeşte şi vezi! Ce a urmat? Dor de dor – copilul de suflet temelit de condeierul Marin Toma, unul dintre cei mai împătimiţi poftitori de măiestrie dintre câţi mi-a fost dat să văd într-o viaţă – ieşise timid către lume, asemeni imaculatului lotus în mijlocul unor ape îndestul de tulburi. Tulburi nu atât datorită meşteşugului îndrăcit obijduit în neajungeri pământeşti al celor care primit-au de undeva, de sus harul şi îndemnul sacru de a-şi prăvăli noianul de gânduri şi imagini peste răbdătorul petec de mucava, cât şi ranchiunei ce se fofilează predilect printre mulţi dintre condeierii ce par a nesocoti amănuntul – deloc neglijabil – că e destul loc sub soare pentru toţi confraţii de-o tagmă.

Aşa păţit-a – de pildă (şi nu doar o dată) – ardoarea fără de margini a fondatorului acestei reviste – revistă care, în treacăt fie spus, şi-ar fi meritat cu prisosinţă subtitlul de „Foaie de suflet românesc“ – atunci când s-au găsit „binevoitori“ care (dorindu-i, desigur, doar „binele”) i-au atras atenţia: ba că sediul apariţiei ar trebui mutat într-un oraş cu vechi „rezonanţe literare“ şi posibilităţi materiale mai acătării; ba că sintagma „Dor de dor“ a mai fost folosită anterior şi de controversatul poet izraelit Shaul Carmel care şi-a editat unul din volume (apărut în anul 1996 la Editura „Cartea Românească“ – Bucureşti) sub acelaşi titlu şi – vezi, Doamne, la o adică – ar putea fi acuzat de „plagiat“, ca şi când (vorba de duh a românului), „numai un câine-i scurt de coadă“ şi… câte şi mai câte! Principiul este vechi şi arhicunoscut: e mult mai lesne să dai cu pietre în grădina încărcată de poame a vecinului, doar-doar ţi-i putea umfla burduhanul pofticios cu munca altuia, decât să pui osul la treabă, mâna pe hârleţ, pe hreapcă ori pe stropitoare până ce năduşelile-ţi potopesc mădularele!

E drept, scriitorul Marin Toma îşi editează revista departe, acolo în Dor Mărunt. Domnia-sa este nu doar fondator, ci realizează – de unul singur şi lună de lună – selectarea întregului material, punerea în pagină, corectura, grafica precum şi (nu în ultimul rând) împrăştierea rezultantei muncii sale către toate colţurile ţării. La fel de drept este şi faptul că tot Marin Toma are legătură cvasi permanentă (adevărat „fir roşu“) cu tipografia aflată hăt! în judeţul alăturat, la Slobozia. Şi tot atât de drept rămâne tristul adevăr că pasiunea îi întrece cu mult, cu foarte mult posibilităţile fizice (nemaivorbind de cele materiale). Toate acestea îi fac eforturile cu atât mai meritorii, iar nouă ne creează certitudinea că – peste ani şi ani-numele „Dor de dor“-ului-fiinţat statornic în buric de Bărăgan-va rămâne acolo-şi nicicum altundeva-menit să-i supravieţuiască.

Dar să lăsăm previziunile-fie ele mai mult ori mai puţin optimiste-în seama viitorimii care va putea aprecia mult mai corect valoarea unui act creator cu începutul timid şi-de ce nu?- tatonând terenul arid şi mult prea puţin bătucit al lumii satului românesc. Da! Fără nici un fel de tăgadă, era nevoie ca cineva să arunce sămânţă din belşug şi pe ogorul ţăranului. Hotărât lucru, Marin Toma poate fi lesne asemuit căsarului grijnic ce nu-şi leapădă vlăstarul, oricât de ostenicios i-ar fi a-l ghionti către-nălţătură! L-am urmărit număr de număr cum îşi prezintă colegii de profesiune cu aceeaşi bunăvoinţă cercând a-i semeţí, asemuindu-i numelor consacrate de-acum din beletristica autohtonă. Nu minte, nu înşeală pe nimeni. Nu spune-de pildă-că-i vei depăşi sau că vei ajunge măcar pe-aproape de un Nichita, un Goga, un Labiş ori un Bacovia, necum că numele tău va putea fi alăturat vreodată celui al corifeilor de gen, însă l-am surprins adesea afirmând despre „cutărica“ sau „cutărică“ debutant cum că oricare dintre celebrii predecesori ar fi mândru de pana iscusită a unui asemenea confrate! Cât de serafică şi impresionantă pildă de generozitate trădând deopotrivă altruism şi nobleţe de spirit! Cui nu-i prieşte o astfel de îmbărbătare?

Copil fiind-fiu de ţăran şi mă mândresc cu asta-îmi făceau o deosebită plăcere vacanţele în care poposeam pe malurile însorite ale Olteţului. Bunicul mă lua uneori cu căruţa, în crucea nopţii, spre târg, la oraş. Neguţá acolo obiectele rezultate din truda-i de peste săptămână şi lua în schimb cele trebuincioase gospodăriei. Apoi-mai ales dacă-i mersese bine şi era mulţumit-poposeam pe la amiază în faţa birtului din vecinătate, unde fleici apetisante, belşugos aromite cu mirodenii dintre cele mai felurite, sfârâiau pe grătarul cel şui buricat pe picioroange cănite peste mangalul încins pe de-a rândul. După ce corijam nemâncarea şi-mi ostoiam setea cu o carafă pântecoasă de limonadă îndoios fărbuită, dar dulceagă, tataie îşi lua ulcica de molan în căuşul palmei şi mă poposea dinaintea unui bărbat pe cât de înalt tot pe-atât de sfrijit, ascuns după borul larg al unei pălării împletite, lângă o cutie ce-mi părea a fi magică, proptită anevoie pe două-singurele zdravene-dintre cele trei zgăibărace ale unui trepied. Şi bătrânul stupea subţire printre dinţi înspre podul palmei, apoi îmi netezea în părţi chica străflocată şi mă aşeza dinaintea unui pled albicios, răsfirat peste ulucile hotărnicind către uliţă ograda primăriei. Deschideam ochii larg să văd vrăbiuţa cu care lunganul mă amăgea mai mereu şi mă încruntam apoi cu ciudă, când mi se reproşa că n-am fost atent şi vietatea mi-a tulit-o din faţă! Vă imaginaţi, desigur, cât de mândru era bunicul atunci când-până la vacanţa următoare-putea să se fălească în voie dinaintea băbătiilor din sat cu poza adoratului său nepot! De ce – oare-mi-am amintit toate acestea? Poate doar pentru că l-am iubit mult de tot şi la fel de mult i-am simţit lipsa atunci când l-am aflat pitulat pe totdeauna sub o lespede scârnavă. Dar nu-i mai puţin adevărat că-peste numeroase decenii-mi-a fost dat să regăsesc mai toate însuşirile-i caracteristice reunite în distinsa personalitate a lui Marin Toma, întemeietorul revistei căreia îi serbăm luna aceasta împlinirea primilor doi ani de existenţă, la câteva luni doar de când i-am urat şi părintelui ei o viaţă cât mai lungă şi plină de Dor de dor-uri. Nu mi-s la îndemână tămâierile măgulicioase şi nici mătăniile servile la adresa cuiva, ba sunt convins pe deplin că aş ofensa profund modestia caracteristică a amfitrionului desăvârşit care-lună de lună- găzduieşte deopotrivă în ospitalierele-i saloane literare prozatori şi poeţi, critici literari şi debutanţi, preoţi şi militari de carieră, în fine, nume consacrate ori altele despre care abia dacă ai auzit vreodată. Cât despre festinul la care iau parte şi săracul, şi bogatul sau-altfel spus- şi lihnitul şi ghiftuitul, udătura – ca şi bucatele-sunt din belşug şi pentru orice gusturi. Acolo, între copertele revistei am aflat îngemănate de toate: coriambul, dactilul sau anapestul, rimele mai mult sau mai puţin perfecte, epitete, metafore, comparaţii, hiperbole, personificări, sinecdoce, metonimii şi câte mai altele, înlănţuite canonic într-un ritual specific. Şi-mi place să cred că unora dintre cei care le-au făptuit (fie doar într-un singur vers)-chiar dacă n-au prea avut habar cum le zic criticii literari aiestor drăcării chiţibuşăreşti-le-a fost mângâios mai abitir modul în care tălăngesc ele auzul într-un mod atât de plăcut! Ei, şi ce? Crezi oare, cititorule, că ai avut mult de pierdut dacă-eu personal sau altul-n-am prea ştiut pe de-a rândul că ceea ce scriu are culoare locală, ori reprezintă imagini olfactive, tactile sau cum le-o mai zice, în fine, crezi că te-am păgubit neştiind că am comis un dialog ori o caracterizare indirectă? O, sfântă inocenţă!

Sublim Dor de dor-schimbat în pinacotecă, unde sălăşluiesc laolaltă tot soiul de arte: de la naiv la clasic, de la pur la modern-fie ca ursitoarele ce ţi-au hărăzit soarta de a împrăştia neasemuitul har al cuvântului scris asupra mirificei lumi a satului românesc să te vadă an de an crescând mândru şi fălos, fie-ţi dat să ne supravieţuieşti, iar cei ce te vor purta mai departe către inimile doritoare ale oamenilor să le amintească-măcar din când în când-de scrânciobul prunciei lui, aflat acolo, în ograda lui Marin Toma din Dor Mărunt…

GABRIEL FĂURESCU

%d blogeri au apreciat asta: