h1

* Marin Toma : ” Mărturisiri de suflet „

MARIN TOMA , fondatorul revistei DOR DE DOR :

 

Mărturisiri de suflet

Cine sunt? „Sunt fiul fostului ţăran/ Născut în 47′,- n sat, /Un sat din Bărăgan, /Când m-am născut în satul,/Cu noroi până la gleznă, /Nici lampă nu aveam în casă /Şi mama m-a-nfăşat prin beznă!” Acest tablou al unei realităţi crude şi încă altele, mă urmăresc de pe la vârsta de 11 ani când bunicul meu şi alţi bătrâni ai satului mă puneau să le citesc un ziar de pe atunci, „Steagul roşu”, şi mă întrebau „dacă scrie că vin americanii”?. Ei nu mai sunt, iar eu am rămas să-i aştept. Mai am oare cui să spun că au venit şi poate nici n-or să mai plece până nu vor rezolva problema omenirii de a fi ori a nu mai fi, cel puţin în această formă de organizare, până n-or reintroduce forma traiului în colectiv   dar nu aşa cum o trăiam noi, ci o viaţă în care
se să se supravieţuiască o perioadă mai scurtă de timp şi deci şi viaţa şi moartea să se manifeste global? Mulţi îmi spuneau de pe atunci că eu voi ajunge poet ;ori „să scriu ceva”- ziceau. Şi dacă ar fi să le răspund acum unora dintre ei, le-aş răspunde că nu sunt prea departe de prezicerile lor. Cât de mult şi de bine am reuşit, rămâne să aprecieze chiar şi cei ce vor veni după mine pentru ce vor găsi; iar de la va place, să ducă mai departe cele trecute de mine pe răbojul vieţii.
De ce scriu? Pentru că totdeauna mi-am pus intrebarea : Ce-ar fi mai Divin decât…?
-Pentru noi: Să nu uităm niciodată istoricul locurilor unde ne-au fixat străbunii, străbunilor. Să săpăm cât mai adânc după el, cu orice mijloace, să-l aducem la suprafaţă, pentru a fi cunoscut şi de cei care ne vor urma nouă, iar la rândul lor, să-l lase în ALTARUL LUMINII, cât va fi neamul acesta. Pentru voi ,urmaşilor: Să nu rupeţi file din acest istoric, adăugaţi cât mai multe amănunte, scrieţi întocmai cum a fost!. Scrieţi despre toţi conducătorii de la nivelul obştiilor, urbelor şi ai ţării ăştea, şi despre faptele lor, bune şi rele, pentru a dovedi oricărui neavenit pe aceste locuri că numai Dumnezeu ne-a fixat pe noi, popor creştin aici, dăruindu-ne această ţară, mică grădină a EDENULUI. Pe cei ce vremelnic ne-au aruncat în „Răscrucea vânturilor”, ne-au răpit porţiuni din ţară şi ne-au asmuţit unii împotriva altora, fiinţe de acelaşi neam şi sânge, aceiaşi
credinţă, să aveţi puterea de a-i ierta, dar şi de a nu uita nici una din faptele lor care au provocat milioane şi milioane de victime.
Dor Mărunt , Iunie 2001.

DE CE MAI SCRIU? PENTRU CĂ AMINTIRILE NE MAI UŞUREAZĂ DORURILE DESPRE LOCURILE NATALE

„AMINTIRE DESPRE UN SAT”
Satele sunt puţine la număr. Locuitorii acestora sunt mulţi şi amintirile peste timp, sunt foarte, foarte multe despre satele lor. Fiecare dintre noi, cei născuţi la sat, avem multe amintiri,pe care le putem reda fiecare în felul nostru. Dar paradoxal, oricât de mulţi am trăi, în orice sat de pe acest Pământ, foarte puţini vom scrie aceste amintiri, ca ele să dăinuie peste ani şi să se transmită şi generaţiilor viitoare. Este tocmai lucru ce încerc eu să-l fac acum, să scriu în locul celor care nu pot a scrie din motive care uneori nu ţin neapărat de lipsa harului de a scrie ci mai de grabă din motive care nu au ţinut şi nu ţin de voinţa lor.
Încerc să rescriu cele scrise până la mine, să scriu cele aflate de mine, cu încrederea că, altcineva va continua cât de sumar, să reţină orice crede de cuviinţă şi că interesează pe cei ce vor veni; şi a fi continuatori atenţi, chiar a îndrepta şi completa cele scrie de mine.
Satul în care tu, eu şi ea ne-am născut, este satul tău, al ei şi al meu, al tuturor celor ce au trăit în el şi ni l-au lăsat nouă să trăim aici, să-l întărim chiar dacă vom mai pleca vremelinic din el, convinşi fiind că cei mai mulţi ne vom întoarce pentru puţin, ai săruta pământul, sau a ne îngropa în veşnicia lui.
De aceea şi noi trebuie să ne primenim sufletele, să-l lăsăm cu drag urmaşilor noştri de aiurea, să-i întărim zestrea fie şi spirituală, prin a le lăsa scrise tot ce ni se povesteşte de înaintaşi, chiar dacă povestea adevărată ce ne este mărturisită, slobozeşte valuri de lacrimi şi tristeţi. Să spunem urmaşilor cum a fost la noi în sat, cum a fost la tine şi cum a fost la ea.

Să le ascultăm durerea, aşteptând să-şi şteargă ochii de lacrimile fierbinţi, să ofteze uşuraţi de dorul năvalnic din piept despre satul lor
Dor Mărunt , 21 iulie 2001.
Ce autori mi-au calauzit ori mi-au influentat creatia mea?Care dintre
noi, copiii născuţi aici, în satul cu noroi până la glezne primăvara
şi toamna, cu praf până la chişiţa calului şi arşiţe ucigătoare-vara,
cu nămeţi până peste acoperişurile caselor, cu geruri şi crivăţ care
smulge bolovanii de pe câmp şi   învâltoară zăpada pe care o înfundă
şi în gaură de şarpe, n-a fost atras de poveştile părinţilor despre
Fata Moşului şi a Babei, Punguţa cu doi bani, Capra cu trei iezi, Ivan
Turbincă şi câte şi mai câte de Ion Creangă, până s-au făcut mai mari

şi au putut singuri da paginile cărţilor acestor mari scriitori şi
poeţi ai noştri luaţi absolut la întâmplare: Coşbuc, Eminescu,
Arghezi, Alexandri, Panait Istrati, Gala Galaction, Liviu Rebreanu,
Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Alexandru
Odobescu, Ştefan Bănulescu, Panait Cernea, Theodor Neculuţă, Duiliu
Zamfirescu, Corneliu Leu, Radu Cârneci, Nicolae Dragoş, ş.a.

Cine sunt eu ca scriitor?

Nu pot să răspund la această întrebare. Pot spune că, am scris până
acum câteva cărţi printre care:”Zorii pământului”- proză scurtă,
„Cuscrele” înainte cu mult timp de apariţia telenovelei Tv.; „Cartea
Dorului Mărunt”, „ La Dor Mărunt Eroii au venit acasă”,” Român
deportat în ţara sa”, un volum de epigrame-politice. Am colaborat ani
de zile la ziarele locale călărăşene: Pământul, Jurnalul de Călăraşi.
Curierul de Călăraşi, Accentul, Observatorul, Argumentul. Am scris şi
publicat Monografia comunei Belciugatele; edidiţia 1, de la prima
atestare până în anul 2000,   am scris fiind la a 5 corectura
Monografia localităţii Fundulea de la întemeiere până în anul 2000
rămasă totuşi nepublicată din lipsa de fonduri. Am strâns destul
material pentru Monografia comunei Dor Marunt de la începuturi până la
195o dar dezinteresul primează aruncându-se vina pe lipsa banilor. Am
fondat săptămânalul „Magazinul satelor” 91 de apariţii, în curs de
reluare a activităţii. Am fondat şi conduc revista de literatură „DOR
DE DOR”aceasta fiind la a10-a apariţie. De asemenea am fondat
„Asociaţia pentru promovarea şi dezvoltarea spiritului rural”conform
legislaţiei României .E mult? E puţin? Trebuie să mai fac mai târzior
o mărturisire; pentru că, toată viaţa scriitorul nu are altceva de
făcut decât să mărturisească adevărul dacă se poate.

DE UNDE VIN ŞI UNDE MĂ DUC?

Frumoasă întrebare. Ar mai fi trebuit puţin dezvoltată chiar dacă eu
aş părea un pic cinic, pentru că răspunsul îl voi da imediat şi anume:
CÂND?

Vin din DOR MĂRUNT, „sat aşezat în câmpia Bărăganului, un spaţiu
nemărginit, în care valurile de iarbă erau când înviate de o spornică
verdeaţă, când ofilite sub pârlitura soarelui, unde se profilau ca
muşuroaiele de cârtiţe uriaşe movilele a căror urzeală era taina
trecutului şi podoaba pustietăţii (Alexandru Odobescu –
Pseudo-Kyneghettykos”) pe la 1849, la răscrucea drumurilor
vânătorilor( dar şi al hoţilor după Ghe.Tutungiu „Drumul Hoţilor”,  pe
moşia Piersica Merlari şi Dor – Mărunt, ce aparţinea marelui vornic
Ion M. Mano după mărturisirea doamnei Elena C. Cornescu fiica acestuia
într-o scrisoare emisă la 2/15 iulie 1903-Bucureşti, către primarul de
atunci al comunei pe care eu l-am identificat a fi la acea dată Petre
Ioniţă. De asemeni mai descopăr ( vezi Acad. Al .Rosetti) că în casa
Smarandei M. Mano, născută C. Văcărescu (generalul pe timpul lui Al.
Ioan Cuza cu moşii prin Ialomiţa), Eliade Rădulescu îi dedică acesteia
monumentala sa operă „Zburătorul.”.Cartea care mă va propulsa în
viitor sper să fie „Zorii pământului” De ce ? vom vedea . De asemenea
vom vedea şi de ce, tot eu, nu-mi doresc să răspund la o a treia
întrebare pe care nimeni nu şi-ar pune-o:”Când? (Apropo: de unde vii
şi unde te duci?)

Iată, de ce ocolesc răspunsul unor astfel de întrebări gen :unde mă
duc şi obsedanta :când?.Pentru că mai aştept:

ZORILE DINAINTE ŞI DUPĂ ECLIPSĂ

Ştiu că mai am multe de împlinit aici pe pământ şi de aceea mă grăbesc
ca acestea să rămână scrise spre aducere aminte celor ce vor veni, că
sunt veniţi nu într-un pustiu, şi după poliţa cu cărţi, poate lua şi
pe aceasta, pentru a învăţa despre neamurile acestui sat cu nume
frumos, pe care eu l-am găsit aici,un sat cu oameni stăpâniţi de frica
lui Dumnezeu, rareori auzind o înjurătură de bărbat cu minte sau ocară
decât aceasta poate pe la o femeie mai iute de gură şi mai scurtă la
minte. Nu mai că, de la o vreme au apărut şi de aceia care lucrează pe
ascuns dar se dau cinstiţi, chiar din aceia care s-au aciuat de te
miri de unde, ne-ntrebaţi de nimeni de ce se abat din drum, găsind
adevărat refugiu în casele mărginaşe, şi care prin faptele lor
tolerate, au pus anatemă pe satul cu cel mai frumos nume căruia îi
duce acum „dorul”, Bărăganul întreg, satul uncheşului, doru mărunt (
Moş Oprea Gheorghe s-a numit primul stătător în acest colţ de moşie
care a înfiinţat satul la al cărui bordei vânătorii de dropii poposeau
aici unde găsea şi un vin bun şi o ţuică de Buzău ori Focşani iar
ceilalţi cu căruţele lor, cu chirvanale ce străbăteau lungul drum de
la Albeşti, după malul Ialomiţei până la Obileşti (Siliştea de azi, de
pe Mostiştea, în lungul şi monotonul drum din lungul văii Gerului, îşi
îndemnau dobitoacele să dea pas pentru a ajunge la bordeiul lui moş
Oprea făcândulise dor de pahar de vin ori de ţuică de unde i se trage
moşului numele de dor. Şi fiind şi mic la statură şi ager la minte i
s-a spus moş doru-mărunt.

Aşa m-am trezit pentru a putea surprinde ivirea zorilor unei ultime
dimineţi de iulie şi trecerea acestora neobservate la subsuoara unei
zile. Am observat că zorile acestei dimineţi, ultima din luna iulie,
ultimul iulie până în anul 2000, cel care ne-a trecut în alt spaţiu şi
ne-a apropiat de cel mai mare şi fascinant fenomen astrologic al
mileniului, deci că au urmat liniştite după cele din – nainte, venite
cu mult zgomot, cu fulgere şi tunete de ziceai că pământul se despică,
dar aducătoare a stropilor de ploaie care au spulberat seceta ce parcă
pusese stăpânire pe lanurile de porumb şi floare soarelui,pe grădinile
şi viile bieţilor oameni, lăsând în urmă după retragerea ochiurilor de
apă strânse în văioagele şi şleaurile din bătături un strat subţire de
nămol ce s-a uscat la soare, şi multe râme scoase de apa ploii, din
pământul ars. Liniştea acestei dimineţi, atât cât poate fi ea fi, până
nu o sparge uruitul motoarelor poluante, ce trec pe şosea, este atât
de profundă încât ceata de greieraşi speriaţi, cântă într-una pentru
a-şi alunga teama şi întunericul, pentru aducerea zorilor. Cocoşii
încep şi ei să se trezească; şi bătutul lor din aripi, face ca aerul
să se mişte într-o adier4e uşor perceptibilă şi binefăcătoare. Cerul
se lasă privit de mine în toată splendoarea lui, iar stele rare, parcă
dorm şi ele, un somn pe furate înainte ca zorile să se retragă, făcând
loc unei noi zile, cu toate ale ei. Numai Luceafărul a rămas de a păzi
somnul lor

şi al puilor de sub Cloşcă. Luna plină, ca un bulgăre uriaş, rotund,
îmi şade la spate luminând calea din naintea Carelor pentru a nu lovi
cu oiştea lor Pământul, şi a sparge violent liniştea din dimineaţa
aceasta, de dînnaintea Eclipsei ori a celor ce vor urma şi poate
pentru totdeauna să spulbere existenţa Planetei. Câţiva stăpâni ai
curţilor pe timp de noapte, încep şi ei să latre treziţi de vreo
pisică plecată la vânat de vrăbiuţe pe la şirele de paie. Somnul
omului mai continuă puţin , el fiind obosit de muncile de peste zi,şi
capul nu şi l-a ridicat de pe pernă. El mai doarme încă pe o mână aşa
cum a reuşit să şi-o strecoare imediat ce-a intrat în odăiţa lui,
zvârlind mai întâi ligheanul de plastic în care şi-a spălat picioarele
obosite şi pline de praf; şi-a şters faţa arsă de soare cu ştergarul
agăţat de nevastă în cuiul bătut în tocul uşii. El mai visează că, a
doua zi va fi mai bine şi pentru el, că cineva, acolo, sus, la
Bucureşti, gândeşte şi pentru el, măria sa ţăranul, deşi aceste
bucurii par să nu se întrevadă. De acolo de pe câmpurile din jurul
combinatelor de păsări, de porci, de lângă cel siderurgic sau de
îngrăşăminte chimice, el vede cu ochiul său ager, pe care-l şterge din
când în când, să nu-i pătrundă sudoarea în el cum se fură, se cară pe
toate părţile, se lichidează. Da! El se uită buimac la unii care sunt
de-o seamă cu copii lui care au fost scoşi în şomaj, iar ce jefuiesc
s-au îmbuibat peste noapte, călcând şi furând din munca lor de ţărani
agricultori, dar şi de foşti muncitori, care au construit aceste
„citadele” pentru unii şi „mormane de fier vechi” pentru alţii care au
prosperat şi din care încearcă acum să facă poate nişte butelii,
probabil pentru amărâtul de el, a-l mai păcăli odată aceşti
ilesciano-zambascianişti, şi trântit să nu se ma ridice. El mai doarme
puţin, dar urechea lui fină, aude Căţelul Pământului şi ultimul cântat
de greier după care va ieşi afară frecându-se la ochi, trosnindu-şi
oasele neînvăţate să trândăvească prea mult în pat. El nu face
politică, e tot mai scârbit de cei care-l mint din patru în patru ani.
Apropierea de fenomenul astrologic, de prezicerile biblice, îl
depărtează şi mai mult de promisiunile acestora, fie că vin de la
şeful statului, sau de la cei din satul lui, care au ajuns câţiva
chiar în parlamentul ţării şi prin votul său. Numai Dumnezeu – Bunul,
zice el că ar mai putea face ceva şi pentru cei a căror umeri nu mai
pot suporta greutatea birurilor. El aşteaptă ivirea unor zori, iar
acestea din dimineaţa din naintea Eclipsei, au fost ca cele din
naintea ultimei nopţi de iulie, cu deosebire că de data aceasta,
bietul de el, s-a rugat pe întuneric acolo în odăiţa lui, cu faţa la
Răsărit unde îşi are icoana de lemn   a Feciaorei cu Pruncul,
rugându-se  pentru viaţa sa, care se va sfârşi în această primă noapte
de după Eclipsă. Maica Domnulului şi Dumnezeu să-l ierte. Zorile
primei nopţi de după Eclipsă, alungate de bubuiturile apocaliptice, de
norii negri de nepătruns, au udat din nou pământul ars de câteva zile
la 44de grade. Aceste zori s-au retras şi ele nevăzute, dar tot la
subsuara unei zile, în care Soarele şi-a trimis iarăşi razele
binefăcătoare asupra Pământului şi asupra bălţilor formate în
bătăturile ţăranilor, şi la rădăcinile lanurilor de porumb şi
floarea-soarelui umflând bobul de strugure, mărind burta pepenoaicelor
vărgate, legumele de tot felul mărindu-se de câteva ori. După o
jumătate de noapte, de rugăciune el a continuat şi a doua zi zicând:”
Dumnezeu Drăguţul, Atotputernicul, are El grijă! Şi nu a rămas cu
mâinile încrucişate aşteptând la mila nimănui. Lor la va veni rândul
să se roage de Măria sa pentru a-i ajuta să se urce din nou în Divan.
Dar poate el nu va mai fi un bietţăran, nea Gheorghe de pe uliţă. Mai
ştii?!

Bună dimineaţa „mărite ţăran. Bună dimineaţa! S-au ridicat zorile din
nainte şi după Eclipsă. Tu ai rămas cu propria ta credinţă în
Dumnezeu,şi curat ca un copil ce s-a născut după această operă
Dumnezeiască.

Dor mărunt

12 august 1999.

Iată de ce nu-mi pun întrebarea: nici unde şi nicicând mă voi duce?
Cum să pleci dintr-o ţară când problema alor mei nu s-a rezolvat nici
azi? Când lor nu i s-a dat încă pământul de la moşii şi strămoşii lui
mâncaţi de păduchi, roşi de foame pe fronturile când de est când de
vest? Când lui nu i s-a dat înapoi nici măcar codiriştea biciului cu,
care şi-a mânat caii, boii, vaca, oaia, capra spre GAC? Păi cum să fie
el primul la luat? Nu vedeţi cine şi-a luat înapoi averile furate tot
de la noi ? Daia nu plec nici de-al dracului acum, cum ar zice nea,
Marin. Nici unde nu plec până nu oi vedea cu ochii mei ce se întâmplă
cu cei ce mi-au jefuit până la unghie ţara. Aştept să văd de nu ne va
mai lepăda iar Europa în braţele nu ştiu cui, de nu-mi va scoate pe
Ion din pământul lui reavăn pe care l-a sărutat cu atâta patimă, de
nu-mi va scoate gorunul lui Horea, de nu-mi va pune pe foc Teiul lui
Eminescu, şi va arunca livada de cireşi a lui Arghezi tot pe foc. Pe
acei ce-n cearcă să-i facă pe urmaşii mei să-i uite pe Brâncuşi, pe
Ciprian Porumbescu, Enescu, Vuia, Vlaicu şi Coandă, pe Blaga, pe
Octavian Goga,   pe cei ce uită că marea operă literară şi poezie s-au
născut acolo unde s-a născut veşnicia. Mai întârzii pe aici până voi
şti ce s-a întâmplat cu cei care-mi terfelesc istoria intr-un mod mult
mai josnic ca cei care au fost şi mă face să privesc la pompoasele lor
palate construite şi din sudarea mea scursă pe marile şantiere de
irigaţii din bărăganul călărăşean , ialomiţean, pe deşerturile
Dăbulenilor, Olteniei, Răzmireştii, Mihăileştii, Giurgiului şi de pe
aiurea, cu cei ce se calcă pe picioare pentru că mai mult dorm la
umbră în Casa Poporului .
Pe care tot ei voiau s-o dinamiteze pentru uriaşa-i înălţime dar care
iată că, această înălţime a atras şi feţe bisericeşti ce au curajul să
facă una mai uriaşă în care să încapă toată sărăcia şi durerea
întregului popor mult încercat supus la tot felul de restituiri la tot
mai multe moşteniri de la tot felul de mătuşi, să văd şi eu ce se
întâmplă cu preşedinţii de ţară tot mai săraci dar cinstiţi cu toţi
acoliţii lor de după 1990. Şi multe aş mai dori să văd până mă voi
hotărî într-un fel.

Marin Toma.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: